De ce si cum ne adancim in criza – part II
Dădeam aici câteva exemple despre modul în care ne adâncim singuri în această criză. Prin simplul fapt că nu înțelegem un nou context economic, că nu inovăm, nu comunicăm și încercăm să folosim aceleași practici ca în epoca pre-criză. Să vedem:
România. La parterul blocului meu un antreprenor a deschis două prăvălii (de fapt a vrut să deschidă trei, dar pizzeria/fast food-ul este încă neterminat): o vinărie și o cofetărie. Meniu variat, abordare inteligentă. Astăzi seară vin niște prieteni la mine. Drept urmare în loc să iau ceva din benzinărie, cum fac de obicei (ah, benzinăria, locul intim al atâtor cadouri), m-am decis să iau un vin mai special. Ajung acasă pe la 19.45. Vinăria deschisă până la 20.00. Însă surpriză, totul era închis. Angajații au terminat lucrul pe la 19.00 probabil. Ce dacă nu vând ceva, dă-l în p… de patron, să ne dea salariile. Ce nu înțeleg ei este că în aceste vremuri the power of choice este extrem de puternic. Și uite așa aveam de ales între a mă urca în mașină, a merge la Metro, la Carrefour, la benzinărie sau a merge pe jos la un mic supermarket din apropiere, Samir. Am ales ultima variantă, și voi explica de ce. Samir este un minimarket al unui arab. Inițial era deschis până pe la vreo 6pm, apoi programul s-a prelungit până la 8pm, iar acum Samir este deschis până la 10pm. De ce am ales Samir? Pentru că îmi place cum Samir evoluează. În fiecare seară patronul este la supermarket pentru a se asigura că vânzătorii muncesc, că lumea este mulțumită, și ia feedback. Aduce marfa pe care lumea o dorește sau o sugerează, și a prelungit programul când a văzut că în aceste blocuri locuiesc corporatiști care ajung uneori noaptea acasă și nu au chef să dea ture până la Carrefour sau Metro (fix 15 minute cu mașina). A monetizat o oportunitate. Lucru pe care românul nostru mândru apropitar de trei prăvălii cu logo-uri puternic luminate nu l-a înțeles. Și uite așa românul se va plânge că criza i-a ucis afacerea. Și totuși, pe criză, unii prosperă…
Franța. Cetățeanul de aici îmi povestea că era la hotel, și îi era sete. Și s-a dus el noaptea prin împrejurimile hotelului să caute ceva răcoritoare. Totul închis, mai puțin un fast-food deținut de arabi. Care i-a vândut o apă plată la 2L care costa fix jumătate din prețul unei ape plate de 0.5L la hotel. În rest, totul închis. Mi-a spus că fast-food-ul era plin. De curând s-a dat o lege în Franța care permite firmelor sau magazinelor să deschidă și duminica. Proteste, plânsete, un site dedicat inițiativei de a bloca această lege. Citeam într-un ziar franțuzesc de două cucoane vânzătoare care nu au vrut să vină „voluntar” duminica la supermarket să vândă (managementul pornise un program de voluntariat). Drept urmare, din ceva motiv obscur, au fost puse pe liber. Și pentru prima oară, nimeni nu a făcut nimic – nu tu grevă, nu tu proteste, nu tu nimic. Și cele două cucoane erau complet oripilate. Viva la vida loca, welcome to the new economy. Surpriză, este de lucru. Și totuși, pe criză, unii prosperă…
Nu pot fi de acord cu direcția acestui articol scris de Antonia Tucheac. Sunt de acord că mulți oameni sunt în situații dificile. Însă ce ne diferențează de alte popoare este atitudinea. Atitudinea de victime pe care o luăm prea des, ca scuză pentru a nu face nimic. Am o prietenă care a fost în Cambodgia o vreme. O țară mult mai săracă și mai năpăstuită decât România. Îmi spunea că o șocase optimismul și atitudinea acelor oameni. Atitudinea de „hai să facem” și de „noi ne construim viitorul”. În România atitudinea este „pe noi tăți ne-au f… de-a lungul istoriei, și așa ne va fi și de acum încolo”. Vezi când la inundațiile ce-au fost (și ce vor veni, că nu s-a făcut NIMIC pentru a le evita) oamenii așteptau ca autoritățile să le facă case, să le dea bani, dar unul n-ar fi muncit. Au fost și sate în care s-a muncit, dar în majoritatea atitudinea a fost de Dolce far' niente. Este destul să ne uităm la șanțurile de drenaj. Șanțurile care ar trebui să fie curate, și eliberate de mizerii. Dacă fiecare țăran ar curăța șanțul în fața casei lui, șansa unor inundații s-ar reduce. Dar nu, toți așteaptă statul.
Similar și în exemplele date de Antonia. Taximetristului căruia îi ghiorăiau mațele (nu de foame, ci probabil de la porcăriile grase mâncate cu o seară înainte) ar putea să nu facă taximetrie, ci să meargă să muncească pământul la țară. Sau să sape șanțuri, sau puțuri. Sau să facă curat prin case. Sau să fie un meșteșugar bun, un tâmplar bun, un instalator bun. Că e penurie de așa ceva. Florăresele ce stăteau să vândă lalele în piață ar putea să facă altceva, să fie femei de servici, bucătărese, să coasă, etc. Să facă altceva – the power of choice funcționează bidirecțional – îți și poți alege ceea ce faci. Sunt oameni de care îmi este milă. Cea care m-a ajutat cu curățenia este grav bolnavă, dar am încercat să o ajut cu tot ce pot – bani, haine, transport când a fost nevoie. Îmi este milă de ea fiindcă cu fiecare clipă care trece puterea alegerii se reduce din ce în ce mai mult. Dar nu stă să se plângă, este o luptătoare. Continuă să muncească, să își poată întreține fiicele. Continuă tratamentul, și nu se plânge.
Noi românii am învățat să ne plângem prea ușor, să lăsăm umerii jos, să plecăm capul, să ne dăm bătuți. Nu suntem singurii – îi avem alături pe greci, pe francezi, pe italieni, în curând pe nemți, olandezi, belgieni. Problema este că din spate vin cei cu globalizarea – africani, arabi, asiatici, toți entuziaști cu chef de lucru. Și îmi pare rău – prefer să cumpăr de la unul din ei dacă știe să-mi ofere ce am nevoie, când am nevoie, la prețul la care am nevoie. Pentru că are o atitudine diferită.