Cultura muncii
Noi românii iubim munca precum un dop în fund. O arată nu numai realitatea cotidiană, ci și analizele psihologice făcute concetățenilor mei. Acesta este adevărul, și reiese des inclusiv în declarații. Una dintre cărțile cele mai bune este Psihologia poporului român, scrisă de Drăghicescu și apărută prima oară demult, în 1907. Vă recomand recenzia făcută de George Pruteanu aici. Cartea este un „must-read” pentru orice angajator român, antreprenor sau investitor – doar citind-o va înțelege CUM faci business cu românii și cum poți cel mai bine lucra cu ei. Cartea pentru mine a fost o revelație.
În 1907 Drăghicescu realiza că românilor nu le place să muncească, dar o fac excelent dacă simt biciul. Așa și este: până nu pui presiune aproape nimic nu se întâmplă. Consum o tonă de energie făcând follow-up la zeci de chestii care ar trebui să se întâmple într-o cultură normală. Pentru că asta ne lipsește: cultura muncii. Toți vrem să fim șefi (și cartea arată inclusiv acest aspect), și de aceea gem facultățile de management, marketing, comunicare de „studenți” care vor cât mai repede diploma ca tati sau mami să poată să îi angajeze prin bănci, firme de asigurări, firme de leasing sau mult mai rău, la stat (unde îi plătim chiar noi, fraierii). Pentru că „dă bine” să zici că proasta de fi-ta sau retardul de fi-tu lucrează „analist credite” la bancă decât să zici că este un mecanic priceput.
Aici vroiam să ajung. Cultura muncii. Fiecare dintre noi este bun la ceva, are un talent înnăscut pentru ceva, talent care trebuie cultivat din fragedă pruncie, adică de pe băncile școlii. Unul dintre meritele școlii din epoca de tristă amintire era că îți cultiva pasiune și respect pentru toate muncile, indiferent de ramură. Nu uit cum aveam poezii despre macaragii, muncitori harnici, tipografi, țesătoare, tâmplari, meșteșugari etc. Poezii sau texte „inspirate”. Bullshit dar care era redactat într-un fel în care te făcea să te simți bine gândindu-te că odată ajungi de exemplu macaragiu. Și chiar țin minte că aveam colegi care visau să se facă macaragii.
Dar aici apăreau părinții, care ne visau pe toți doctori, avocați sau ingineri. Și uite așa după revoluție am început să arătăm cu degetul hăhăind spre mecanici, sudori, macaragii, oameni care câștigă o pâine muncind fizic, crezându-ne mai buni. Și o facem în continuare cu o pasiune ieșită din comun. Rezultatul? Ia găsiți voi un meșter bun în ziua de azi. Așa-i ce nașpa e să pleci cu mașina din service cu avarii la computerul de bord că un retard nepriceput fără niciun chef sau pasiune pentru ce face și-a băgat labele în electronica delicată a mașinii? Așa-i că aproape vă puneți în genunchi să găsiți un instalator bun care să treacă și pe la voi să vă repare buda sau cada? Și dacă îl găsiți vă rugați la Cel de Sus să nu care cumva să o șteargă din această țară unde are zero respect?
Școala s-a schimbat și ea. Presiunea socială îi face pe toți să pună presiune pe copii să iasă din facultăți cu job-uri care mai de care cu denumiri mai pompoase, gen „Junior Brand Manager” sau „Communication Executive” sau te miri ce. Job-uri în care nu îndeplinesc cerințele nici pe jumătate. Și acești copii ratează job-uri în care ar fi performat, gen țesătoare la APACA (sau firmele de pe acolo), fierar-betonist, macaragiu, mecanic auto. Job-uri pe care le ratează doar pentru că le este teamă că vor ajunge paria unei societăți ignorante.
Nu avem o cultură a muncii, dar trebuie să ne dezvoltăm una. Și să începem prin a respecta aceste meserii, și oamenii care performează în ele. Și să începem să educăm generațiile viitoare în a respecta aceste meserii.